 AdminAdministratorDin: Vechime
Postari: 10086
|
|
12 zile – O initiere secreta
NOTA EDITORULUI
Publicarea volumului Viitor cu cap de mort a pus societatea românească faţă în faţă cu o realitate tulburătoare. Într-adevăr, putem spune că lucrarea lui Radu Cinamar a generat în conştiinţa oamenilor multe semne de întrebare. Unii cititori au căutat să afle ce se ascunde în spatele relatării aproape incredibile a autorului. Pe de altă parte, un ziar central a dedicat două pagini acestui subiect, confirmând parţial diverse elemente prezentate în carte. Ţinem să mulţumim pe această cale tuturor celor care ne-au împărtăşit din descoperirile lor şi, de asemenea, celor care ne-au transmis aprecieri.
În intervalul de timp care a trecut de la publicarea cărţii Viitor cu cap de mort, redacţia noastră a primit nenumărate telefoane de la cititori, care îşi exprimau pă- rerea despre subiectul foarte incitant al acestei lucrări. Majoritatea cititorilor au avut o reacţie foarte favorabilă, felicitându-ne pentru curajul de a publica o carte de acest gen.
Dincolo de evenimentul marii descoperiri din Munţii Bucegi, care este descris în ultimul capitol al cărţii, trebuie să remarcăm însă faptul că Radu Cinamar ne-a ofe- rit o adevărată mină de informaţii ezoterice care ne pot ghida mai bine, mai clar şi într-un mod autentic viaţa noastră de zi cu zi. Aceste elemente foarte importante sunt redate de autor atât de direct şi de tranşant şi ele au avut un impact aşa mare asupra cititorilor, încât am constatat cu bucurie că lucrarea a devenit foarte repede un best-seller în domeniu. Am fost întrebat de foarte multe persoane dacă îl cunosc pe autorul cărţii şi dacă cele prezentate în ea sunt adevărate. Mi-au fost aduse multe confirmări în legătură cu elementele descrise în carte. Una dintre surprinză- toarele dovezi a fost cuprinsă în articolul semnat de Adina Mutăr în ziarulZiarul, apărut în data de 7 februarie 2005, din care selectez mai jos unele fragmente:
„Cabinetul 1 înfiinţase o unitate pentru studierea fenomenelor paranormale şi pentru antrenarea „soldaţilor para” în Munţii Buzăului. Cabinetul 2 era invidios. Aşa a luat fiinţă, din ordinul Elenei Ceauşescu, o unitate de „paranormali”, care a primit de la tovarăşa misiuni dintre cele mai diverse, inclusiv de căutare a comorilor legendare. În primul rând, oamenii Elenei i-au spionat pe „soldaţii para” ai gen. Ilie Ceauşescu. Apoi, căpătând anumite „abilităţi”, au fost lansaţi în căutarea tezaurelor străvechi ascunse în misterioasele grote din Carpaţi, în special din Bucegi, unde se spunea că există o galerie uriaşă ticsită cu aur.
DEPARTAMENTUL ZERO AL SECURITĂŢII
La sfârşitul anului trecut, a apărut o carte stranie, intitulată Viitor cu cap de
mort, de Radu Cinamar, care face referire la nişte descoperiri senzaţionale ale
Departamentului Zero al Securităţii, un departament cu multe zerouri, ceea ce însemna că era foarte foarte secret. Acesta ar fi fost înfiinţat în 1968, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, pentru descoperirea, educarea şi dezvoltarea unor subiecţi umani care aveau capacităţi neobişnuite, după exemplul SUA, URSS şi China, ţări foarte avansate în domeniu. Cum la vremea aceea Ceauşescu nu se avea bine cu ruşii, refuzând Moscovei sprijin în ceea ce s-a numit „Primăvara de la Praga”, s-ar fi semnat, conform autorului cărţii, un protocol cu China, protocol ce prevedea ca un anume dr. Xien, maestru în parapsihologic, să organizeze şi să supervizeze activitatea acestui departament ultrasecret timp de 15 ani, iar România se obliga să acorde burse de studii la 100 de studenţi chinezi pe aceeaşi perioadă de timp. Autorul localizează bazele acestui Departament Zero, una în „apropiere de oraşul B”, iar alta în Munţii Retezat şi aminteşte de câteva misiuni semnificative, încadrate ca „evenimente K”, cum ar fi dispariţiile de persoane din Munţii Buzăului - fapt petrecut în 1981 - pe care le-am relatat şi noi într-un număr trecut dinZ iarul. Se mai aminteşte şi de un sistem de detectare a „frecvenţei de vibraţie proprie fiecărei persoane, obiect sau fenomen bazat pe principiul rezonanţei”. De fapt, un aparat inventat de Carol Przybilla şi intrat sub „protecţia” absolută a „securităţii” Elenei Ceauşescu.
MEN IN BLACK ÎN BOZIORU
Pornind de la aceste date concrete, dezvăluite şi de alte persoane implicate la vremea respectivă în astfel de activităţi, descoperim că „evenimentele K” ale misteriosului Departament Zero al Securităţii se confundă cu activităţile acelei unităţi de paranormali a Armatei, cu baza în Munţii Buzăului, subordonată generalului Ilie Ceauşescu. Cercetătorul Vasile Rudan, specialist în percepţie extrasenzorială, a lucrat sub contract strict pentru această unitate. A condus experimente extrasenzoriale cu copii superdotaţi, iar rapoartele, fotografiile şi negativele, precum şi filmele erau predate unităţii respective. Nu avea voie să oprească nimic. (...)
L-am contactat pe gen. Nicolae Pleşiţă şi l-am întrebat de Departamentul Zero al Securităţii şi de preocupările paranormale ale acestuia. „N-am auzit de aşa ceva. De cei ai Armatei am auzit, dar la Securitate, nu. Însă Elena Ceauşescu se ocupa cu chestii din astea, în cadrul Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnică, a cărei preşedintă era. Iar prim-vicepreşedinte era Ion Ursu. În CNST era un departament care avea în plan cercetarea unor astfel de fenomene şi experimentarea lor.” (...) „Săpând” mai departe, am aflat de la un colonel în rezervă care a lucrat în DSS că, într-adevăr, în cadrul CNST existau oameni care aveau în program „monitorizarea cercetărilor din sfera paranormalului, rapoartele lor fiind sub Cod Zero, ajungând la Elena Ceauşescu. Ea le distribuia apoi la trei subordonaţi. Doi dintre aceştia lucrau în cadrul DSS. La unul ajungeau zonele cu zăcăminte strategice - uraniu, petrol - descoperite prin percepţie extrasenzorială, iar la celălalt ajungeau anumite invenţii, de care se ocupa apoi Institutul de Tehnologie Avansată. Al treilea se ocupa de cele de interes personal al tovarăşei”. Cu alte cuvinte, paranormalii lui Ceauşescu munceau, iar cei ai Cabinetului 2 îi spionau şi le furau rapoartele. (...)
LEGENDELE PELEŞULUI
Elena Ceauşescu a aflat de comorile din Bucegi datorită reginei Elisabeta - Carmen Sylva care, în „Poveştile Peleşului”, strânsese o mulţime de relatări de la localnici şi ciobani despre fabuloasele tezaure ascunse în „inima” muntelui. În „Cetatea Babei” se povesteşte despre o misterioasă cetate subterană în care se află
depozitate cantităţi enorme de aur. Se pare că nici regele Carol I nu a ales întâmplător locul de amplasare a Castelului Peleş - inaugurat în 1883 - în Bucegi, existând multe publicaţii străine care semnalau ciudatul ansamblu de sculpturi megalitice în stânca Sfinx - Babele şi peşterile străjuite de schituri. Preoţii, deţinători şi păzitori de secrete privind tezaurele lăsate moştenire din moşi- strămoşi, construiseră o adevărată reţea de schituri ca nişte forturi de pază. (...)
GROTA SACRĂ DIN BUCEGI
În primul rând se monitorizau publicaţiile care făceau referiri la grote şi tezaure. În studiul „Dacia Hiperboreană”, publicat la Paris în 1936, republicat în Franţa şi Italia în anii '80, când a făcut mare vâlvă, Vasile Lovinescu afirma că „muntele Om este traversat de o grotă imensă care este una dintre cele mai mari din lume, în sensul că nu i s-a dat de capăt, fiind exploatată doar pe vreo 20 de kilometri”. Cine o exploatase şi în ce scop nu se preciza. Între 1966 -1968, arhitectul peruan Daniel Ruzo a venit în România pentru a cerceta Sfinxul (denumire cu care nu era de acord), pe care îl văzuse pe o carte poştală. El a fost însoţit de o echipă de români care a realizat cu această ocazie un film pentru Studioul Alexandru Sania, „Mistere în Piatră”. Ruzo observase că Sfinxul semăna cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat într-o stâncă de pe podişul Marcahuasi, Peru, denumit „Monumentul Omenirii”. De fapt, nici Sfinxul nu reprezintă doar un singur chip, după cum observa arheologul peruan, fiind înconjurat de alte chipuri umane, din rase diferite, precum şi de capul unui câine. Din lunga sa experienţă, Daniel Ruzo trage concluzia că acel câine are rolul de păzitor al unei comori şi că „trebuie să existe şi o Peşteră a Tezaurului” în apropierea acestui magnific monument al Omului.
ÎN PRAGUL NEMURIRII
O altă cercetătoare care a efectuat un amplu studiu asupra masivului Bucegi - studiu care a ajuns pe biroul Cabinetului 2-a fost Cristina Pănculescu. Conform teoriei ei, dezvoltată pe larg în cartea „OZN - Universuri Paralele”, de col. dr. Emil Străinu, în Bucegi, în apropierea Vârfului Omu, se află un centru energetic- informaţional natural al Terrei, semnalat de toate tradiţiile civilizaţiilor antice. Cristina Pănculescu a remarcat, printr-o serie de analize ale mostrelor de rocă şi electronografie, o serie de proprietăţi cu totul speciale ale acestui Stâlp al Cerului - Arborele Vieţii, identificat cu Vârful Ocolit. În final, demonstra că Centrul reprezintă un loc geometric de conexiune cosmică, o poartă de ieşire din universul terestru, cu o activitate energetică măsurabilă, ce se manifestă ciclic, constatând că din 1986 intensitatea centrului a depăşit pragul de latenţă. Centrul era cunoscut şi pe vremea dacilor, aflându-se pe muntele sfânt Kogayon. „Chemaţi de Sfinx, dacii ştiau a se face nemuritori”, concluziona studiul, terminat în 1988 şi înaintat către CC. al P.C.R., de unde, pe căi misterioase, a ajuns pe biroul „oamenilor” tovarăşei. Şi poate că aceasta a cochetat cu ideea nemuririi, ca mulţi suverani ai istoriei, care aveau turma lor de alchimişti ce trebuia să găsească Piatra Filozofală, cu ajutorul căreia se obţinea elixirul vieţii şi se putea transforma orice metal în aur. Elena Ceauşescu era o „colecţionară” de tot felul de practici de întinerire şi revigorare apărute la noi sau la alţii. Dar evenimentele din decembrie '89 băteau la uşă şi nu mai era timp
pentru incursiuni în alte subterane decât cele ale puterii. Cu siguranţă însă, pe vremea ei, aceste teorii erau studiate mult mai asiduu, deşi în mare secret, decât astăzi, când se fac publice, dar autorităţile nu dau semne că ar fi interesate. Cât despre tezaurul fabulos din subteranele Bucegiului, el nu a fost găsit pentru că nu s-a găsit Poarta Comorii, care ar fi dus la marea galerie ticsită cu aur. Deşi în cartea
Viitor cu capde mort se afirmă că această mare galerie a fost descoperită prin
sateliţii NASA şi că acolo există un tezaur de nepreţuit pentru istoria omenirii. Dar
poate că autorul a grăbit puţin lucrurile. (...)
POARTA COMORII
Oamenii Elenei Ceauşescu erau bine orientaţi. Unul dintre cei mai fervenţi cercetători ai geografiei sacre a României, Dan Corneliu Brăneanu, care a publicat numeroase articole despre centrul sacerdotal din Bucegi, confirmă că în inima muntelui există o reţea de galerii subterane care este posibil să unească mai multe peşteri şi să aibă galerii de legătură cu alte centre sacre din lume. A studiat şi cartea lui Daniel Ruzo, „La historia fantastica de un descubrimiento”, publicată de Editura Diana, din Mexic, despre călătoria acestuia „prin munţii cei sfinţi” ai României, ce păstrează amintiri despre civilizaţia de dinainte de Potop. Ruzo a rămas fascinat de multitudinea reprezentărilor sacre de pe stâncile ce străjuiesc drumul către Omul, „sculpturi străvechi, anterioare Potopului, erodate de vechime”, care înfăţişează sacerdoţi şi lei, paznici ai tezaurelor. „Am studiat multe centre sacre protoistorice în lume, dar aici, în Carpaţi, am găsit Poarta Comorii”, scria Daniel Ruzo. Despre ce comoară poate fi vorba? Ne lămureşte Dan Corneliu Brăneanu: „Nu este vorba numai de o comoară materială, ci de una în special spirituală, care să transmită informaţii de la un ciclu la altul al civilizaţiilor care s-au dezvoltat pe Terra din timpuri ancestrale. Lobsang Rampa a lansat ideea unui depozit iniţiatic subteran în munţii Tibetului, von Danniken situa un altul în munţii Equadorului, iar Daniel Ruzo a simţit că triada sacră se închide în Bucegi, dacă nu cumva aici începe, dat fiind cuvântul OM, de o importanţă spirituală deosebită, regăsit în multe toponime doar la noi în ţară”.
... LA PIATRA TRĂSNITĂ
Corneliu Brăneanu, după multe cercetări, inclusiv prin mijloace radiestezice, presupune că o poartă de intrare în reţeaua subterană de sub Omu ar putea fi pe Valea Obârşiei Ialomiţei, într-un loc dominat de o stâncă numită „Biserica Trăsnită” sau „Piatra Trăsnită”, ce se termină brusc, cu un perete vertical, ca un zid de sprijin. La baza acestui perete se găsesc stânci sfărâmate, rezultate, probabil, din excavarea unui culoar de intrare în reţeaua subterană (care uneşte mai multe peşteri din Bucegi), făcut cu peste 40.000 de ani în urmă (datarea a fost făcută prin mijloace radiestezice), care acoperă intrarea. Figurile remarcate de Ruzo în timpul ascensiunii-către Omu ar putea marca verticala pe care se află, la o adâncime de 12 metri, această poartă.”
Mă folosesc de această cale pentru a-i informa pe cititorii noştri că, personal,n u
îl cunosc pe domnul Radu Cinamar. Nu deţin nici un fel de date, informaţii sau
referinţe despre persoana dumnealui şi orice tentativă din partea mea în această
direcţie a rămas fără nici un rezultat. Materialul cărţii a fost primit prin intermediul
poştei electronice şi toate celelalte aranjamente au fost făcute, la rugămintea fermă a autorului, pe aceeaşi cale. După unele ezitări datorate formei neobişnuite de colaborare, am acceptat totuşi materialul pentru publicare, deoarece am considerat că valorarea lui este excepţională pentru poporul român.
Aceeaşi metodă a fost utilizată de autor şi în cazul volumului de faţă, care după cum se va vedea este chiar mai şocant decât cel precedent. Domnul Radu Cinamar este o persoană foarte ocultată şi îi înţeleg perfect motivaţiile, care decurg în mod direct din elementele pe care le-a prezentat în cărţile sale. Totuşi, nutresc o vie speranţă că voi avea posibilitatea să-l cunosc într-un viitor nu prea îndepărtat şi nu mă îndoiesc că aceasta este şi dorinţa majorităţii cititorilor săi.
12 ZILE - O iniţiere secretă în tărâmul tainic al zeilor reuşeşte să bulverseze
aproape în totalitate concepţiile noastre despre viaţă şi despre universul în care trăim. Deşi clar expuse, noţiunile şi evenimentele din carte şochează atât de mult mentalitatea noastră, încât sunt nevoit să accept că poate cu toţii avem nevoie de o reevaluare profundă a modului în care gândim şi trăim.
EDITORUL
|
|
