Admin
Administrator
 Din: Vechime
Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 10086
|
|
Zicala şamanică „cel ce vede doar cu ochii vede doar umbrele lumii“ reflectă o înţelepciune adânc ancorată în multe culturi indigene care ne motivează să învăţăm schimbarea „filtrelor de percepţie“ pentru a intra în contact cu lumea energiilor spirituale şi să folosim experienţele noastre ca pe un pod care ne poate duce către camere ascunse ale adâncului fiinţei noastre. Acest demers este însă unul dificil pentru că există un consens în lumea reală de a găsi în faţa entităţii corporale susţinerea unui spaţiu tridimensional şi a unei dimensiuni temporale. Există totuşi un spaţiu multidimensional chiar lângă noi dar pe care nu-l putem focaliza. El poate fi gândit matematic, este un concept virtual imposibil de vizualizat. De exemplu, o riglă o putem privi pe cant dar aceasta nu înseamnă că avem imaginea riglei în totalitatea ei. Chiar dacă ştim secretul, mintea îl blochează şi ajunge la un spasm în momentul în care încercăm să-l vizualizăm. Motivul pentru acest lucru este faptul că noi suntem entităţi multidimensionale, dar, „servitori ai timpului“, prizonieri ai spaţiului tridimensional şi spălaţi la creier prin această credinţă, ca o sentinţă pe viaţă fără parolă de ieşire sau altă speranţă de a scăpa.
Abilitatea noastră de a transcende situaţiile perceptibile obişnuite în situaţii de transă, sugerează aceste intersectări cu acest spaţiu multidimensional pe care umanitatea le-a avut încă de la începuturi dar care au fost considerate iluzii culturale.
Este destul de dificil dar în acelaşi timp destul de incitant să îţi cauţi Sinele şi comorile sale. Oare, putem noi să ne prindem în acest dans, să traversăm Cerul şi să înţelegem veritabila natură a Realului? Ne aflam în situaţia în care nu ne putem desprinde de corporalitate, dar nici nu ne putem identifica cu corpul nostru. Autoînţelegerea omului cuprinde posibilităţile umane şi nu propria fiinţă. Ori de unde ai privi, vezi negreşit în om, instinctul de experimentare a Sinelui rezonant, care ne arată jocul energiilor spirituale ale naşterii, vieţii şi morţii.
Dacă ne referim la dinamica atât de complexă a energiilor spirituale în fenomenologia morţii, ea, poate fi abordată atât umanist cât şi transpersonal. Dacă în viziunea orizontului tematic umanist se desprind în opinia mea, două aspecte - cel al conştientizării semnificaţiei morţii în procesul individuării şi cel al alienării psihicului în urma unei traume suferite cum ar fi pierderea unei persoane apropiate -, în cea transpersonală putem urmări o multitudine de transformări din profunzimile naturii umane şi ale creaţiei.
Pentru călătorul care pătrunde în labirintul spiritual, scopul este de a ajunge la camera centrală, la cripta misterelor. În centru se desfăşoară lupta dintre principiul Vieţii şi cel al Morţii, care sunt inseparabile; trebuie să mori ca să renaşti, fie că e vorba de moartea reală sau de cea simbolică. Există o continuitate dinamică „viaţă-moarte-viaţă“.
Moartea nu este un moment, ci un proces, ea îl însoţeşte pe om de-a lungul întregului drum al vieţii. Este prezentă în toate lucrurile, ca limita lor evidentă. Timpul şi spaţiul, clipele care se şterg şi distanţele care separă sunt tot atâtea rupturi, morţi parţiale. Orice despărţire, uitare, schimbare, faptul că nimic nu se poate repeta identic transpun suflul morţii în chiar inima vieţii şi ne aruncă în zbucium. Orice plecare a unei fiinţe dragi, sfârşitul oricărei pasiuni, urmele timpului pe un chip, ultima privire asupra unui oraş sau peisaj pe care nu-l vom mai vedea niciodată sau, o floare pălită stârnesc o profundă melancolie, o experienţă imediată a morţii anticipate.
Trauma suferită de cei vii în urma decesului cuiva apropiat arată lipsirea de unele nevoi emoţionale ale acestora faţă de cel dispărut şi poate dura tot restul vieţii lor, până la propria moarte. Astfel, cercul vicios al traumei morţii se menţine pe termen nedefinit.
Pierderea sau inaccesibilitatea unor valori, care n-a fost surmontată, poate duce cu timpul la o deficienţă prelungită şi masivă în trăirea şi experimentarea valorilor, ceea ce în cele din urmă va avea repercursiuni asupra relaţiei omului cu viaţa. Deficienţa îndelungată de experimentarea valorii începe să schimbe calitatea vieţii, existenţa pare tot mai searbădă, plăcerea de a rămâne în relaţie cu viaţa scade. Aici apare răscrucea ce duce spre sănătate sau spre boală. Dacă în această fază omul reuşeşte să-şi dea seama de situaţie şi reacţionează, poate echilibra deficitul. Dacă nu-şi dă seama şi nu ştie cum să reacţioneze, atunci se va instala o stare de suferinţă, care din punct de vedere existenţial va fi marcată permanent de experimentarea deficienţei.
Dacă omul însă reuşeşte în această situaţie dificilă să se reorienteze spre existenţa sa, va resimţi o agravare iniţială a suferinţei, la fel cu resimţirea durerii mai aprige a oricărei răni tratată pe loc. Prin acordarea atenţiei suferinţa se activează, ea poate evoca eventual chiar impulsuri agresive, atunci când suferinţa devine prea puternică, dar în cele din urmă va da frâu liber lacrimilor şi tristeţii. Cu toate împrejurările dificile, legătura cu viaţa rămâne vie, prin menţinerea relaţiei cu existenţa. Aceasta este o condiţie fundamentală pentru o existenţă împlinită.
Capacitatea oamenilor de a supravieţui pierderii unei fiinţe iubite şi riscul de a fi cuprins de depresie depind de numeroşi factori, ca: sensibilitatea personală la pierderi, felul în care se produce pierderea, intensitatea şi durata relaţiei, complexitatea emoţiilor resimţite faţă de cel pierdut, sprijinul acordat din partea celorlalţi.
Din cele şapte situaţii de viaţă prototipice prezentate de James Steward, pierderea şi asociată ei, ca emoţie tipică, tristeţea, au ca sistem simbolic de stimulare, arhetipul vidului. Există un tip de experienţă virtuală definită ca trăirea vidului şi o emoţie asociată, tristeţea primordială. Când, în trăirea psihică actuală, se întâlnesc situaţia existenţială a pierderii şi vidul interior, cele două aspecte se unesc pentru a forma un stimul simbolic care eliberează o emoţie specifică, în acest caz, tristeţea, anxietatea, angoasa în funcţie şi de tipul de pierdere şi de situaţia individuală. Imaginea arhetipală a vidului însoţeşte aceste emoţii fundamentale subliniind condiţia de criză existenţială.
Factorii de mediu pot foarte uşor să activeze reamintirea evenimentului cu un impact deplin. Reziduurile memoriei evenimentului pot lua în mod frecvent asemenea proporţii, astfel încât să devină reale pentru victime. Aceste persoane pot deveni subiecte ale flashback-urilor, coşmarurilor şi pot continua să lupte cu fricile, anxietăţile şi neliniştile lor emoţionale, similare în intensitate cu reacţia lor iniţială la evenimentul traumatizant. Unii reacţionează la stress, exprimându-şi direct frica, alţii acţionează în interiorul lor. Aceste sentimente manifestate interior, în timp, vor submina sănătatea emoţională şi fizică.
Cel mai important lucru este să conştientizăm că reacţiile la traumă nu reprezintă răspunsuri maladaptative şi nesănătoase, ci reacţii normale la un eveniment anormal. Când aceste reacţii sunt resimţite mai mult timp (săptămâni, luni şi chiar ani după eveniment), fiind însoţite de alte simptome (vise recurente, flashback-uri, comportamente de evitare) şi interferează cu viaţa socială, profesională şi cu alte domenii de manifestare, atunci este necesară o intervenţie de specialitate.
Moartea are o reprezentare importantă la nivelul transpersonal al psihicului sub forma complexelor motive arhetipale iar atitudinea faţă de moarte şi împăcarea cu ea are implicaţii importante asupra calităţii vieţii, ierarhiei valorilor şi strategiei de viaţă. Explorarea inconştientului în demersul analitic oferă posibilitatea deschiderii radicale către spiritualitate şi eliberarea de frica morţii pentru că, omul care moare înainte să moară nu moare când moare, având parte de strălucirea individuării.
În procesul individuării, există multe întrebări şi temeri la care persoana trebuie să le facă faţă, dar, „rigiditatea, îngustimea mentală şi lipsa de deschidere la propria fiinţă şi la lume, sunt factori care sunt contrari individuării. Astfel, drumul către individuare înseamnă descoperirea umbrei şi confruntarea cu moartea.“ (M.Minulescu-Introducere în analiza jungiană
Mitul morţii se conturează gradual în fiecare pe traseul existenţial al devenirii.
Jung ne arată că „Ar fi bine ca omul sa aibă un mit despre moarte, căci „raţiunea“ nu-i arată nimic altceva decât groapa întunecată în care va coborî. Or, mitul ar putea oferi privirii sale alte imagini, despre viaţa în ţara morţilor, imagini care să-l ajute şi să-l îmbogăţească. (Amintiri, vise, reflecţii, p.353)
Moartea este o parte naturală a vieţii cu care toţi va trebui să ne confruntăm, mai devreme sau mai târziu. După părerea mea, există două moduri în care o putem aborda, cât timp suntem în viaţă. Putem opta fie s-o ignorăm, fie să înfruntăm perspectiva propriei noastre morţi şi, reflectând limpede asupra ei, să încercăm să reducem la minimum suferinţa pe care o poate aduce. În funcţie de acceptarea mortalităţii şi a singurătăţii Eul tinde spre autonomie sau regresie.
De-a lungul fiecăreia dintre etapele procesului de individuare relaţia dintre Eu şi Sine se realizează la nivelul axei Eu Sine, axă de care depinde stabilitatea personalităţii. Pentru a putea realiza saltul calitativ spre parţiala conştientizare a axei şi pentru a putea relaţiona conştient cu Sinele, Eul trebuie să îndeplinească mai multe deziderate printre care maturitatea, coerenţa, sau flexibilitatea.
Omul se trăieşte pe sine ca nemuritor atâta vreme cât se identifică la nivel inconştient în mare parte cu un grup colectiv. Teama de individuare este înţelegerea faptului că există şi o imensă singurătate pe măsură ce omul se diferenţiază - se separă de aceste containere colective - şi devine o fiinţă unică care nu mai este susţinută de conţinuturi care poartă identificările cu entităţile nemuritoare. Individul este supus cerinţei de a înţelege propria mortalitate, a faptului că este într-adevăr, în curs de a muri, va muri. De exemplu, copii şi tinerii se privesc pe sine ca nemuritori.
Separarea fiului de mamă pune în joc, de fapt, părăsirea de eu - om a inconştientului animal; doar puterea prohibiţiei incestului este cea care a creat individul cu conştiinţa propriei condiţii - care mai înainte fusese una cu tribul. Doar atunci a putut deveni posibilă şi ideea morţii finale a individului. Păcatul lui Adam, care constă în faptul că a devenit conştient, a adus pe lume moartea. Nevroticul care nu îşi poate părăsi mama are motive foarte bune pentru care nu o face: în ultimă instanţă chiar teama de moarte este cea care îl ţine legat. Sinele este partenerul nemuritor al Eului muritor.
Individuarea, prin călătoria în lumea Viselor, în tărâmul inconştientului colectiv, analoagă celei a şamanilor, cu simbolurile lor arhetipale, dezvăluie izvoarele vieţii şi culturii noastre. Ele ne transportă într-o altă lume, la fel ca în povestea în care o fetiţă trece dintr-o parte în cealaltă a oglinzii sau care se cufundă într-un izvor şi intră astfel într-o lume magică. Această lume este invizibilă, dar reprezintă totuşi ceea ce există dincolo de vizibil. Când avem ceea ce numim „vise profunde“, sufletul nostru călătoreşte în această lume. „Astfel, sufletul ar putea fi acea existenţă în care se găseşte «lumea de dincolo» sau «tărâmul morţilor». Inconştientul şi «tărâmul morţilor» sunt în această privinţă sinonime.“(C.G.Jung, Amintiri, Vise, Reflecţii, p.368). Putem, astfel, explora straturile profunde ale inconştientului, extrăgând de acolo indicaţiile necesare vindecării bolilor şi uşurării suferinţelor.
Spre jumătatea vieţii omul trece printr-o criză, printr-o stare de schimbare profundă, care se manifestă în general printr-o puternică depresie. Această criză este esenţială, reflectă o etapă a dezvoltării personale şi este asociată cu diverse imagini şi simboluri ale Vieţii şi ale Morţii. Aceste imagini sunt cutremurătoare, visele care le poartă au forţa, unei unde de şoc, provocând o metamorfoză adâncă, o nouă naştere. Parcă am trece de la o identitate de împrumut la una reală.
„Moartea, e primul mister care tulbură adânc conştiinţa umană“, arată M.Eliade. Existenţa implică permanent trecerea pragul morţii şi pragul vieţii de după moarte, pentru cei ce cred în ea. Trecerea pragului semnifică pătrunderea într-o lume nouă, iar pragul devine în acelaşi timp hotarul, graniţa care distinge şi opune două lumi, dar, în mod paradoxal, şi locul în care aceste lumi comunică, locul care face posibilă trecerea din lumea profană în cea sacră.
Pragul (uşa, poarta) indică soluţia de continuitate a spaţiului, fiind un simbol şi vehicul al trecerii, un loc sacru ce constituie o ruptură în omogenitatea spaţiului, o deschidere prin intermediul căreia devine posibilă trecerea dintr-o regiune cosmică în alta (din Cer pe Pământ sau de pe Pământ în lumea inferioară. Această comunicare dintre Pământ şi Cer este exprimată prin anumite simboluri, toate referindu-se la AXIS MUNDI: stâlpul, arborele, scara, muntele, etc.
Cu toate că, după cum am văzut, psihologia umanistă are multe răspunsuri la acest subiect, ea este doar un punct de plecare în călătoria către aflarea acestui prag de trecere. Dacă dorim să găsim răspunsuri din ce în ce mai concludente, va trebui să gândim prin „filtrul“ Psihologiei Transpersonale.
Încă de acum zece ani, prin lucrarea „Cercetare experimentală asupra percepţiei subliminale în procesul cunoaşterii“ am evidenţiat că abordarea energiilor psihice şi a fenomenologiei morţii este mult mai complexă decât arată psihologia umanistă, fără însă a minimaliza importanţa „celei de a treia forţe în psihologie“. O singură frază a lui Jung m-a pus pe gânduri: "Instinctul ca un fenomen psihic ar putea fi o asimilare a acestui stimul la un model psihic preexsitent. Este nevoie de a numi acest proces psihizare”, comentează Jung în 1937, p.118 adică, introduce conceptul de psihizare pentru a denumi transformarea energiei „biologice“ în energie psihică. Cu alte cuvinte există două feluri de energii: biologică şi psihică. Dar oare nu există şi o energie spirituală deasupra lor? Energia spirituală trece oare prin „gardurile“ raţiunii? Desigur.
Noutatea şi asociată ei, interesul, insightul, este de natură să permită ieşirea din criză prin energizare şi ulterior, prin creativitate în raport cu viaţa. Ego-ul se poate elibera asumându-şi conştient funcţia intuiţiei. Iluminarea, revelarea apartenenţei la lumea interioară a Sinelui, cu profunzimile şi abisurile, dar şi cu bucuria sensului imanent, ascuns şi a acceptării, insight-ul, care eliberează interesul pentru curiozitatea descoperirii şi creaţiei, este drumul către vindecare şi întregire. Sunt condiţii ale dezvoltării unui Eu înţelept.
Putem acorda aceste cunoştinţe subiective unui demers obiectiv? Eu cred că da, prin abordarea principiilor fizicii cuantice, care se apropie cel mai mult de profunzimile realităţii. Explică fizica cuantică această problemă?
Iată că aflăm prin această ştiinţă că, undele radiante se deplasează în spaţiu transportând cantităţi mari de energie şi informaţie. Tot ce există în Univers şi pe Pământ, din câte cunoaştem, există sub formă energo-informaţională. Undele energetice de anumită frecvenţă şi amplitudine ale organismelor vii conţin informaţii referitoare la sursă adică ele reprezintă totalitatea radiaţiilor sistemelor şi organelor. Pe noi însă ne interesează în mod deosebit descifrarea biorezonanţei spirituale care ne poate transforma sau corecta anumite trăiri. Echilibrarea pulsiunilor noastre cu cele ale conştiinţei cosmice favorizează evoluţia bio-psiho-spirituală şi deschide larg porţile pentru manifestarea lucidităţii, creativităţii şi intuiţiei. Secretul, cred că este aflarea acestei biorezonanţe spirituale care comandă dinamica destinului nostru.
Biorezonanţa spirituală realizează o punte strălucitoare între realitatea spaţio-temporală şi realitatea cea mai profundă, între minte şi Conştiinţa Fundamentală.
Cosmologiile, filosofiile, mitologiile, ca şi viaţa lor spirituală şi rituală, conţin mesajul clar că, moartea nu este sfârşitul absolut şi irevocabil al tuturor lucrurilor. Ele oferă muribunzilor asigurarea că viaţa sau existenţa continuă sub o altă formă dincolo de moartea biologică.
Conform neuroştiinţei occidentale, conştiinţa este un epifenomen al materiei, un produs al proceselor fiziologice din creier, fiind astfel critic dependentă de corp. Din această perspectivă, nu încape nici o îndoială că moartea trupului, mai cu seamă cea a creierului, reprezintă sfârşitul absolut al oricărei forme de activitate conştientă. Când acceptăm această premisă fundamentală despre primatul materiei, concluzia este logică, evidentă şi neîndoielnică.
Subminarea credinţei în orice formă de conştiinţă după moarte exercitată de ştiinţa materialistă devine lipsită de sens atunci când se iau în calcul fenomene imateriale sau fenomene aflate la graniţa dintre materialitate şi imaterialitate.
Dar, ce înseamnă imaterial? În fizică se arată că particulele imateriale nu au masă de repaus. Dar acest lucru nu arată că ele nu există. Ele se numesc particule exotice sau virtuale şi au o existenţă la fel ca particulele materiale(demonstrată de acceleratorul de particule din Cern Geneva-antiparticule). Putem, deci, să ne referim la esenţa anumitor energii imateriale fără să greşim ştiinţific.
Prin teoria pe care am elaborat-o în 2004, Teoria pulsaţiilor conştiente sonoluminiscente, am arătat pentru prima oară (şi îmi asum acest concept), că el, gândul, este format din holograme sonoluminiscente învelite de unda solitonică, şi că el, face parte dintr-un complex fractalic. Astfel se explică şi legătura cu arhetipurile, în cazul de faţă arhetipul morţii.
Nu trebuie să ne fie frică de fizică, ştiinţa naturii, ştiinţa concretului, doar pentru faptul că nu ar putea să intre în sfera abstractului. Ea ne ajută să înţelegem mişcările acestor energii de-a lungul vieţii şi să ne dăm seama de dinamica simbolisticului.
De pildă, complexele lui Jung, în opinia mea, sunt ghemuri sonoluminiscente, care sunt coordonate totuşi de explozii de neutrino, ce comandă existenţa. Aceste explozii nu sunt întâmplătoare, ci fac parte din „planul destinului“ al sămânţei Dumnezeieşti aflate în noi, care este Sinele. El având o reprezentare atotcuprinzătoare poate să emită chintesenţa radiaţiior destinului. El este în concordanţă cu „suflul“ energiei de punct zero.
Desigur, veţi rămâne poate nedumeriţi, în privinţa dinamicii spiritului pentru că nu am intrat în detaliu.
În 1980, Dr. Kenneth Ring, fiziolog la Universitatea din Connecticut, a afirmat că experienţele din pragul morţii ar putea fi explicate prin modelul holografic. Acesta crede că asemenea experienţe, ca şi moartea însăşi, nu sunt în realitate, nimic mai mult decât trecerea conştiinţei unei persoane de pe un nivel al hologramei realităţii pe un altul. El arată: „Accesul la realitatea holografică devine disponibil experimental când conştiinţa este eliberată de dependenţa sa de corpul fizic. Atâta timp cât rămâi îngrădit de corp şi de modalităţile senzoriale, realitatea holografică poate fi, în cel mai bun caz, doar o construcţie intelectuală. Când eşti eliberat de corp o experimentezi direct. Acesta este motivul pentru care misticii vorbesc despre viziunile lor cu o asemenea siguranţă şi convingere, pe când aceia care nu au trecut ei înşişi prin acest tărâm rămân sceptici sau chiar indiferenţi“.
Un indiciu important că aşa stau lucrurile poate fi găsit în fenomenele de ieşire din corp, experienţe în care conştiinţa conştientă a unui individ pare să se detaşeze de corpul fizic şi să călătorească spre alte locaţii. După ce se detaşează de corpul fizic, cei ce experimentează extracorporalitatea se găsesc uneori într-un corp fantomatic care este o replică exactă a corpului lor biologic. Există numeroase relatări în care oamenii se percep pe ei înşişi ca pe globuri de lumină, nori de energie fără formă sau chiar fără nici o formă distinctibilă.
Experienţele transcendentale constau de fapt în vizualizarea în treacăt a domeniului de frecvenţe. Este trecerea de la imagine-obiect la domeniul de frecvenţe.
Descoperirea proprietăţilor aparatului cromozomial de a emite o bioluminiscenţă şi de a participa la fenomenele de codare/decodare a informaţiei precum şi recentele descoperiri în domenii ca fizica cuantică şi medicină, duc la revizuirea multor teorii folosite până în prezent şi a înţelegerii lumii în care existăm. Nici matematicienii nu s-au lăsat mai prejos, prezentându-ne relativ recent geometria fractală prin care procesele naturale pot fi înţelese în întreaga lor complexitate. Sinergetica încearcă în mod sistematic să găsească reguli din care să reiasă faptul că ordinea se stabileşte în procese complexe, unde imaginile reflectă ordinea şi haosul şi competiţia lor pentru a coexista. Imaginile arată tranziţia de la una la cealaltă şi cât de complexă este această zonă de tranziţie. Fără conceptele psihologiei sinergetice concepute de Prof. Ion Mânzat nu ne putem da seama de dinamica energiilor spirituale. Cu alte cuvinte nu ne putem da seama de nonlocalitatea acestor energii. Descompunerea realităţii într-o ţesătură de fire cauzale este o eroare. Energiile, „lucrează împreună şi deodată, unele prin altele şi nu unele după altele“, pentru că atingerea naturii pecetluieşte înrudirea întregii lumi. Uitaţi-vă la vise doar. Eminescu spunea „În fapt lumea-i visul sufletului nostru“.
Aflăm astfel, că limita dintre cele două stări - cunoscutul şi necunoscutul- există încă; doar că, în unele locuri, ea devine imprecisă. Din explicaţia exactă a faptelor inexplicabile s-au născut principalele descoperiri, pentru că adevărul poate, câteodată, să pară neadevărat.
Se ştie în prezent că, particulele elementare nu se supun decât parţial legilor spaţio-temporale. Mecanica cuantică ne spune că două particule, aflate la miliarde de ani lumină depărtare una faţă de cealaltă, pot să se comporte efectiv de parcă ar fi una şi aceeaşi entitate. O bună parte a comportamentului lor pare să fie regizată de legi ale unei alte ordini, subiacentă ordinii noastre. Această ordine, ca substrat primordial al lumii s-ar părea că nu e constituită din obiecte (oricât de mici ar fi) - nici măcar din spaţiu -, ci din câmpuri relaţionale aflate într-o perpetuă mişcare. Din această ordine s-ar părea că face parte şi conştiinţa.
Jung arată în Scrisori la 10 sept 1935: „Corpul şi spiritul sunt pentru mine mai ales aspecte ale realităţii psihice. Trăirea psihică este singura trăire / experienţă imediată. Corpul este la fel de metafizic ca şi spiritul. Întreabă fizicianul modern ce este corpul şi el va ajunge rapid la recunoaşterea realităţii psihicului“.
Psihicul apare, - spune Jung, - ca o capacitate inerentă a corpului viu, care are calitatea sa specifică şi aparte, calitate ce este diferită de cea a naturii lucrurilor externe prin faptul că:
· imaginea psihică nu este identică cu obiectul însuşi;
· nu este corectă derivarea psihicului în întregime din influenţa lumii externe;
· nu este corectă nici afirmaţia că toate lucrurile externe nu sunt decât imagini mentale proiectate.
Deşi experienţele transpersonale survin în timpul procesului de explorare profundă a eului individual, ele nu pot fi, totuşi, interpretate pur şi simplu ca fenomene intrapsihice în sensul convenţional al termenului. Pe de o parte, ele apar în acelaşi continuum experienţial ca episoadele biografice şi perinatale, izvorând astfel, din lăuntrul propriului psihic. Pe de altă parte, ele par să penetreze direct, fără medierea simţurilor, în surse de informaţie care se află clar cu mult dincolo de posibilităţile de acces ale individului. Undeva, la nivelul transpersonal al psihicului pare să se producă un declic ciudat, şi ceea ce era, până în acest punct, o plonjare în profunzimile intrapsihice devine o experimentare a marelui Megavers prin mijloace extrasenzoriale. Unii oameni au comparat acest fenomen cu „banda experienţială a lui Moebius“, deoarece este imposibil să se mai deosebească ce se află în interior de ceea ce se află în exterior. Aceste observaţii indică două moduri radical diferite în care putem obţine informaţii despre Megavers: în afară de posibilitatea convenţională de a ne informa prin intermediul percepţiei senzoriale şi prin analizarea şi sintetizarea datelor, putem descoperi, de asemenea, feluritele aspecte ale lumii, identificându-ne cu acestea într-o stare de conştiinţă expansionată. Fiecare dintre noi apare, astfel, ca un microcosm care conţine, holografic, informaţia despre macrocosmos. În tradiţiile mistice, lucrul acesta era exprimat prin aforisme de genul: „cum este sus, aşa este şi jos“ sau „cum este înăuntru, aşa este şi în afară“.
Pretutindeni Sinele transcendent este recunoscut ca o rază a Divinităţii: „acela care se cunoaşte pe sine îl cunoaşte pe Dumnezeu“ ne spune K.Wilber. Desfăşurarea Creatorului modifică fiinţele şi le dă formă, până când fiecare îşi atinge natura adevărată, cea care îi este destinată; după care El, le conservă în acord cu marea armonie. El, se arată astfel ca favorizând prin perseverenţă. Norii trec şi ploaia cade, şi toate fiinţele individuale se revarsă în formele lor. Ce se naşte din cer se simte înrudit cu lucrurile din înalt. Ce se naşte din pământ se simte înrudit cu lucrurile de jos. Fiecare îşi urmează propria specie.
Transformarea energiilor spirituale în labirintul morţii reprezintă de fapt o coagulare, un proces de coeziune cuantică, o sinteză a înţelepciunii emoţionale în devenire.
Toate lucrurile nu sunt decât părţi ale unui minunat întreg! Al cărui trup este Natura şi al cărui suflet este Dumnezeu. Fiecare, dintre noi, îşi făureşte propria vreme, propria culoare a cerului din universul emoţional în care se găseşte. Unde Dumnezeu pune punct, tu să nu pui semn de întrebare, pentru că strălucind după înviere sufletul uman a intrat déjŕ prin uşile încuiate. Minunile nu se petrec în contradicţie cu Natura, ci în contradicţie cu ceea ce ştim noi despre Natură. Când inima plânge după ce a pierdut, sufletul râde pentru ceea ce a găsit, pentru că a învăţat déjŕ să vadă lucrurile în întregul lor şi să perceapă lumea interioară şi cea exterioară simultan. Pentru că în procesul morţii suntem raţiune fără formă. Restul este alegere. Dacă timpul nu este o stradă cu sens unic, atunci de ce ar fi moartea o gară terminus? Eu nu cred totul, dar, cred că totul merită cercetat.
Pentru că aşa cum ne spunea Victor Hugo în Contemplări:
„Mormântul nu se-nchide în veci peste cel dus
Ci îi deschide cerul luminii fără-apus,
Nu-I nicidecum sfârşitul a tot, cum ne-am temut,
El este dimpotrivă, abia un început.“
Vă mulţumesc pentru răbdare şi să-mi fie iertat dacă am îndrăznit să mă şlefuiesc puţin cu Raza Divinităţii, pentru a putea tăia poarta misterului morţii.
|
|
